Fara ganduri...

Te uiti la vid si vidul te priveste inapoi. Te priveste din imensitatea sa omniprezenta ce rasare dintre toate bucatelele de mozaic ale ceea ce numesti existenta. Realizezi ca a fost acolo dintotdeauna. Si oricat ar incerca oamenii sa se pacaleasca si sa-l acopere cu noi si noi patratele, nu pot scapa de senzatia ca vidul e tot acolo, pretutindeni, la fel de omniprezent. Ca un cer pe care incercam sa pictam stele, ca o panza pe care incercam sa pictam crampeie de viata pe care sa le adunam intr-un tablou...Pana la urma se pare ca vidul e insasi baza existentei, singura realitate perena, ca o supa primordiala din care asteapta sa se nasca tot ceea ce ar putea exista...Inceputul si sfarsitul.Alfa si Omega. Totul si nimic, intr-o impletire permanenta de neant atotcuprinzator si existenta creatoare si totusi pasagera...O liniste ce te invaluie si-ti coboara in suflet, patrunzandu-ti pana in cele mai tainice lacase ale fiintei, lasandu-te intr-o stare de contemplare fara obiect...Fara tristete, fara bucurie, fara ganduri...Doar contemplare...